Rosu Aprins

Incarcat de emotie, in spatele ochilor cafenii nu-mi spun ca trebuie, imi spun ca pot! Traiesc in amintirea unor vremuri ce au murit sub apasarea timpului. Intr-o lume ce-si pierde orice urma de inteles, nebunia mea devine lucida. Sunt atat de departe de orice este material. Atat de departe incat ma regasesc in fiecare anotimp, in fiecare senzatie abia perceptibila…daca n-as sti ca am un trup as putea jura ca nu m-am vazut niciodata. Si n-as gresi facand-o. Sunt viu cand totul piere si mort sub pecetea eternitatii. Inteleg ca nu-si gaseste sfarsitul nici un inceput, in intuneric. Urasc noaptea pentru iluziile pe care le creeaza, dar si mai tare ziua pentru himerele ce-mi ofilesc privirea cu perfectiunea lor inchipuita. Imi plec tamplele reci pe bratele celor fara de chip, cautandu-mi somnul placid, ce nu are sa vina nicicand. Ei nu inteleg, ei nu vor intelege. De ce tac cand spun atat de multe, de ce rad cand totu-n mine plange. De ce traiesc cand apus demult e-n mine. N-or sa ma vada cand ma inchin icoanelor lor in noptile albe. Nu vor sti niciodata cum tremur privind cadranul ceasului, sorbind fiecare secunda in involburarea mintii. In tristul amurg tin zambetul intregului univers. Sunt ROSU APRINS cand toti se vor albi. Cat de mici sunt toate cand ma inalt, cat de frumos e negrul cand nu ma vrea. Voi inceta sa fiu, cand timp va fi-n zadar.